Un nou inceput

Era de ceva vreme din nou acasa. desi ii placeau provocarile, noile inceputuri, la fel de mult ii placeau si revenirile, in vechea matca sau in inceputuri mai vechi. daca l-ar intreba cineva de ce, poate nu ar sti sa-i dea un raspuns clar. poate asa cum a mai spus si in alte dati motivele felului lui de-a fi, acela ca nu-i placea deloc rutina, nu-i placea sa stea cu anii intr-un singur loc, trebuiau cautate in copilaria lui destul de zbuciumata din punctul asta de vedere. Reteta nu era universala, sora lui spre exemplu daca nu ar fi fost nevoita nu ar fi plecat cu anii de acasa. I-ar fi placut sa aiba o ocupatie care presupune multa deplasare, dar nu a fost sa fie. era deja intors acasa de vreo 2 luni pentru ”hibernare” cum ii placea sa spuna cand intr-o zi o amica l-a intrebat daca vrea sa mearga la ea in Germania pentru cateva luni, la munca. In prima faza a luat totul ca pe o gluma, ce sa caute el tocmai in Germania,in bucataria unui restaurant cu specific italian. era o provocare care-i depasea pana si lui increderea in sine, nu credea ca ar fi facut fata. Era o lume total necunoscuta, la capatul celalalt al Europei, si daca ar fi fost doar atat dar si munca era total necunoscuta, a mai fost el prin bucatarie, chiar si la un restaurant, dar era in Romania, nu era o mare necunoscuta, nici bucataria si nici ingredientele. Dupa cateva zile de tatonari din partea amicei, insistente si cand a vazut ca de fapt gluma nu e gluma s-a hotarat sa accepte, era vorba sa ajunga cat mai repede, inainte de Craciun, acolo. Cele cateva zile dinaintea plecarii au fost pline de emotii, in sfarsit a primit si banii pentru drum, era intr-o luni, si a mers la agentie sa gaseasca bilet cat mai repede. A reusit sa gaseasca pentru miercuri, adica statea efectiv cu biletul in mana si nu-i venea sa creada ca sunt mai putin de 48 de ore si el o sa plece in necunoscut. Emotiile adevarate abia in momentul ala au aparut, cand plecarea lui a devenit certitudine, ingrijorari care-si aratau coltii, abia acum realiza ce inseamna plecarea asta, pana acum cand nimic nu era palpabil a luat-o si el intr-un fel ca pe o gluma.Dar nu mai era drum de intors, ajuns acasa a inceput sa-si puna treburile in ordine si sa-si faca bagajul. In dimineata plecarii nici nu a stiut cum a trecut timpul, si iata ca la 11.30 era in fata agentiei asteptand sa fie preluati cu microbuzul, imbarcarea in autocar urmand sa fie facuta in Arad. Prima parte a calatoriei a fost banala, era o zona arhicunoscuta de el, pe la ora 5 dupamasa a ajuns la autogara din Arad, un furnicar de autocare, microbuze si nu in ultimul rand oameni. a cautat autocarul pentru Bremen, avea si numarul masinii pe bilet, nimic ca in palma. s-a dus in autogara si a gasit biroul de informatii, i-au spus ca autocarul lui intarzie, urma sa ajunga pe la 7. S-a mai invartit el pe acolo si intr-un final a ajuns si autocarul. S-a imbarcat si au plecat spre vama. era a doua lui iesire din tara si prima cu autocarul. avea emotii cum o sa suporte calatoria de 24 de ore in autocar

Oare ce sunt?

M-am trezit,o lume intreaga ma inconjoara, sunt…, dar oare ce sunt? un individ, o entitate, un graunte pierdut intr-o lume mult prea mare. sau sa mergem cu analiza mai in „adanc”, sunt carne si oase, dar asa cum se spune nici astea nu sunt ce par, sunt apa 70 la suta. Atunci ma intreb ce sunt, cu ce ma deosebesc eu de restul, daca toti suntem apa, oare sa fim toti o apa si un pamant? o sarabanda de intrebari si foarte putine raspunsuri, ma invart intre aceste intrebari ca intre niste jaloane, pana ametesc, dar pot oare ameti, poate ameti apa? ))) care e rostul, unde se opreste totul? aici, dincolo de varful nasului meu, sau mai departe? dincolo de satul asta, dincolo de satul urmator, la granita? dincolo de…, de ce? de lumea asta, de univers? oare ce o fi acolo? dincolo..,doar vid si praf sau poate mai este o lume, sau unul ca mine, cine stie. si cu cat ma invart mai mult cu atat mai mult imi dau seama de inutilitatea mea, sau a noastra. chiar si scrisul asta e inutil, cine sa stea sa-l citeasca, ce sa inteleaga de aici? oamenii, ceilalti nu se inteleg nici ei, cum o sa ma inteleaga pe mine. nici chiar eu nu ma inteleg, dovada e scrisul de mai sus. imi vine sa ma compar cu un atom , care in timpul experimentelor se izbeste de toti peretii, pana ramane nauc, sau asa cred eu ca ramane. undeva un alt atom sau mai multi se izbesc si ei, poate isi pun aceleasi intrebari ca mine, sau poate nu. nefericirea e de multe feluri, chiar de mai multe nuante. ce spuneam? aa da, sunt carne si oase, sunt apa, 70 la suta…., hai sa inotam )))

Teroarea subterana ( II )

Aducerile aminte m-au napadit, am luat un pahar cu vin si m-am asezat undeva intr-un colt pe un scaun lasand acele amintiri sa ma invadeze
– Hai Val odata ca intarziem la careu
– stai mah ca vin acum, ca doar nu arde
Fugeam ca doi bezmetici, eu si Razvan pe strada pe care era scoala, de fapt pentru noi liceul, pentru ca oficial doar peste cateva minute intram amandoi in clasa a-9-a. Ma cunosteam cu Razvan de cand ma stiam, eram vecini, am fost la gradinita impreuna, la scoala si acum la liceu. Era cel mai bun prieten al meu, practic nedespartiti inca de pe vremea cand plecam cu sufertasele la gradinita, impartind tot, si bune si rele, dar mai ales rele, unde eram asi in a intinde nervii mamelor noastre si nu numai.
Muzica ma readuse pentru moment in prezent, era o melodie cu Celine, care probabil m-ar fi readus si din mormant nu doar din visare. m-am uitat in jurul meu, oamenii se distrau unii pe la mese, alti dansand cu partenerele pe ringul de dans. Era nunta lui Grig si eu in loc sa ma distrez stateam aici pe scaun, aducandu-mi aminte de alte vremuri. Melodia se termina si mintea mea pleca iar spre acele vremuri de demult.
Ori de cate ori faceam nazbatii ne primeam portia de pedeapsa la cateva etaje diferenta. Cateodata ne certam din te miri ce, ne bateam, despartiti fiind de mame, ca peste cateva ore sau chiar minute sa ne impacam intre noi, de multe ori chiar in timp ce mamele dezbateau aprins cine e cel mai vinovat dintre noi. Cu timpul au renuntat amandoua la dispute si se coalizau impotriva noastra indiferent cine era de vina, stiau ele ce stiau, nu le puteam pacali la nesfarsit
Am ajuns in sfarsit in curtea scolii care era plina, elevi de-a valma cu parinti, profesori fosti sau viitori, si multa lume necunoscuta. Erau multi elevi de la sate, veniti din scolile din jurul orasului
– Mah ce de lume!!! Noi unde drac ne asezam, unde e clasa noastra?!!
– Razvane nu te tot plange, mai bine uita-te dupa colegii din clasa a-8-a
– Ho mah ca ma uit
– Uite acolo, e Diana, Bogdan, Lucian, hai la ei
– Salut, bine ca ati ajuns si voi, ca eram gata sa va dam disparuti in Neanderthal, zise razand Bogdan
– N-avem noi norocul ala, adauga Diana. Iti dai seama ce bine ne-ar fi fara astia
– Bah, voi ati mancat matraguna, v-ati stricat la cap in vacanta asta?
– Hai mah Val ca am glumit, ce dracu, tu nu stii de gluma
– Ba stie zise Bogdan, dar nu de glumele altora ci doar de a lui
Deja nu-I mai auzeam, privirea-mi fiind atrasa de un chip necunoscut, la doar cativa pasi de mine, o fata statea retrasa in mijlocul grupului, de parca locul ei nu era aici, timida, oarecum speriata de tot ce era in jurul ei. Sigur era una de prin satele alea pierdute in spatiu, unde ajungeai inarmat cu multa rabdare si cu o pereche de cizme in dotare. Copii crescuti in mijlocul unei cvasisalbaticii, incapabili de cele mai multe ori de o conversatie normala. Scosi din elementul lor erau aproape salbatici, raspunzand greu si in doi peri la orice incercare de a stabili o legatura cu ei.
Dar nu comportamentul ei mi-a atras atentia cat fizicul, era ,nici eu nu stiam in ce fel, speciala. Nu m-am priceput in viata mea sa descriu ce-mi place la o persoana, imi placea sau nu, astea erau singurele criterii. Nu am reusit niciodata sa inteleag ce ma atrage la o anumita persoana, nu era nici o tipologie comuna la persoanele care ma atrageau.
– Val.. unde esti?
– Aaa, scuze, ma gandeam la ceva
– Sigur nu erai in Neanderthal? Nu se lasa Bogdan
– Termina, e rasuflata deja. Uite ca a aparut Directorul
Asa o am cunoscut-o pe Livia, pentru ca Livia o chema, am aflat asta peste vreo ora in sala de clasa de la diriginte, care ne striga dupa catalog. Si asa a inceput o relatie care dura aproape tot timpul liceului. Bineinteles ca Razvan nu pierdea nici un prilej de a ma tachina in legatura cu “tarancuta”
– Val ce faci aici? Grig se apropie de mine, oarecum ingrijorat
– Ei, stateam si eu de unul singur cu gandurile mele, nu ma baga in seama
– Cum sa nu te bag in seama mah. Pai la nunta la mine in loc sa te distrezi tu stai aici retras ca un monah
– Hai, gata mi-a trecut, sa ne distram atunci. Sa te vad cat esti de gelos, ca ti-o fur pe Ralu pentru un dans
– Ete na, ti-ai gasit sa fiu gelos pe tine
– De parca nu s-a mai intamplat, iti aduci aminte de Maria?
– Lasa mah , ca Maria o fost Maria. Toata viata o sa-mi scoti ochii pentru ..incidentul ala
– Nuuu, doar acum, am zis razand. Paaa, am plecat spre o raza de soare… care l-a orbit pe Grig
– Uite la el, s-a facut poet, cat vin ai baut?
– Nu-ti fie frica ca inca nu am golit toate sticlele, pana acum
Am reperat-o pe Ralu pe ringul de dans,si fara sa-mi pese prea mult de partenerul de dans am invitat-o la dans. In timpul dansului am inceput sa-I pun intrebari, ce si cum, vroiam sa stiu si eu mai multe, in cele doua zile de cand eram acasa nu am avut timp sa discut prea multe cu cumnata. O melodie dupa alta si noi dansam tot impreuna, pana aparu de niciunde Grig langa noi
– acum chiar incepi sa ma faci gelos, zise Grig
– stai mah linistit, ca tot cu tine ramane, io ca maine poimaine plec inapoi
Am ras toti trei. m-am retras pe un scaun din nou cu un pahar de vin in mana, dar nu am apucat sa stau prea mult ca a aparut mama langa mine. S-a asezat pe un scaun langa mine si fara cuvinte mi-a luat mana in mainile ei. Stiam si fara cuvinte ce insemnau gesturile astea, cata grija si cat dor si ce stare avea mama in momente ca astea
– Val vreau sa vorbim ceva
– Spune mami
– Nu, nu aici, hai sa iesim putin, sa ne plimbam
– Bine, stai numai sa iau o lanterna cu noi, ca afara e cam intuneric, n-am prea vazut felinare prin curtea conacului
– Te astept la iesire
Am iesit pe aleile conacului, printre copaci, care din cate am aflat de la administrator aveau o varsta venerabila, unii dintre ei. Plantati acum vreo 200 de ani cand una dintre contesele vremii a hotarat ca trebuie sa dea o noua fata domeniului care inconjura conacul. Inainte de a se marita cu contele a fost plecata pentru o perioada intr-o calatorie itineranta care a inclus Budapesta, Viena si Parisul. A venit de acolo cu ideile ei, iar dupa ce s-a maritat cu contele, a vrut sa aiba propria gradina , asa cum vazuse in marile capitale pe care le vizitase. Cu multe eforturi financiare, contele o iubea ca pe ochii din cap, domeniul a luat fata pe care si-o dorea contesa, incluzand chiar si o minigradina japoneza in mijlocul careia trona un asa zis elesteu cu podete dupa model japonez, ceva nou, chiar foarte nou, acum 200 de ani pentru partile astea de lume
-Val trebuie sa te rog ceva, chiar sa insist, incepu mama, cumva incurcata, discutia
– spune mami
– vreau sa te gandesti serios la posibilitatea de a te intoarce acasa cu totul. Nu mai pot, parca nu sunt intreaga de cand ai plecat in orasul ala
-Mami am mai discutat lucrurile astea, stii ca nu pot face asta. Ar insemna “ingroparea” mea. Ce sa fac in oraselul asta? Sa lucrez la vreo firma pe salariul minim, asta vrei?
– Nu Val, dar poate exista vreo posibilitate, io stiu, poate sa lucrezi pe cont propriu
– pentru asta mi-ar trebuii capital mama, de unde sa-l iau? Fondurile la care as putea teoretic accede sunt controlate de astia, stii foarte bine. Vrei sa ma compromit, sa ma lingusesc la cretinii astia, doar ca sa-mi fac firma proprie? Stii foarte bine ca nu as putea face asa ceva, doar tu m-ai crescut
– stiu, si in primul rand nu te-as lasa eu sa te injosesti, pentru nimic in lume. Nu te-am crescut ca sa te vad ca te compromiti
– uite de dragul tau, o sa ma gandesc serios la problema si o sa…
Un urlet aproape neomenesc sparse linistea noptii. Pentru cateva secunde am ramas amandoi inmarmuriti, acel strigat venise atat de neasteptat incat ne blocase pe amandoi. M-am uitat ingrijorat la mama, chipul ei exprima groaza si frica de acel ceva ce a generat acel strigat de disperare. ne-am precipitat amadoi spre acea parte de parc de unde venise strigatul, frica nu ne-a parasit dar constiinta ne dadea imboldul sa sarim in ajutorul persoanei indiferent cu ce ne-am fi confruntat. Ghidati de lumina lanternei am ajuns intr-un luminis, chiar in mijlocul caruia se casca o groapa. Am indreptat lanterna spre fundul gropii si ceea ce ne-a fost dat sa vedem ne-a facut sa ne cutremuram. Groapa nu era chiar o simpla groapa, ci o subterana, un tunel sau asa ceva, care cel mai probabil facea parte din conac. Dar scena care ne-a dat fiori pe spate erau o gramada de sobolani nefiresc de mari care-l atacasera pe Razvan. Mama era de-a dreptul ingrozita, nici eu nu eram mai calm
-Fa ceva Val, il vor ucide
– e prea tarziu mama, deja e mort, de sarit nu am cum sa sar acolo, mi-as rupe picioarele sau mai rau, intrarea cine stie unde e. si daca sar, ma vor ataca si pe mine, afara de lanterna nu am nimic cu care sa-I izgonesc
O frica mult mai veche a pus stapanire pe mine, nu i-am spus mamei dar acum multi ani am trecut prin ceva asemanator, si abia am scapat. O banuiala vaga a inceput sa-mi dea tarcoale
-Hai repede la conac mami. Trebuie sa avertizam lumea ….

Teroarea subterană

Trebuia să ajungă acasă la părinti pentru nunta fratelui. A reuşit cumva sa-şi ia câteva zile libere de la firmă, pentru eveniment, şi tocmai a paşit pe peronul gării unde locuia. Ca de obicei freamătul lumii adunate în aşteptarea trenului, îi creea o stare de bine, mai mult ca de obicei. Plecarea pentru el a fost şi este un motiv de revigorare, de nerăbdare de-a schimba peisajul şi rutina. În depărtare doi ochi şi-au făcut apariţia anunţând apropiata sosire a acceleratului. Lumea a început să se agite, nimic anormal pentru ultimele minute înainte de sosirea trenului. După puţin timp s-a instalat într-un compartiment iar trenul s-a pus în mişcare. Timpul a trecut cu obişnuitele discuţii din compartiment între oameni care nu s-au cunoscut până atunci şi peste câteva ore se vor desparţi definitiv. O relaţie foarte ciudata , de apropiere, se năştea între aceşti oameni. Porţile sufletului erau deschise cu destulă dezinvoltura în faţa unor necunoscuţi, mult mai mult decât în faţa unor prieteni, poate tocmai pentru ca erau nişte necunoscuţi pe care nu risca să-i mai întalnească. Spre orele dimineţii a coborat în mult iubita gară, care i-a animat copilăria şi adolescenţa. Pe străzile pustii s-a îndreptat spre casă, întâlnind arareori câte un chip cunoscut, se saluta cu persoanele respective cu o bucurie aproape copilarească, a revederii după o lungă perioadă de absenţă. S-a apropiat cu emotie de blocul lor şi de departe a văzut că la ei era deja lumină. Mama, iubita lui mamă, era deja trează, asteptându-l. A intrat în casă copleşit de emoţia revederii, a strâns-o în braţe parcă nevenindu-i să creadă că este acolo langa el, fiinţa care a reprezentat şi reprezinta cel mai mult în viaţa lui
– ai călătorit bine?
– da
-stai jos, sa-ţi pun ceva de mancare
-nu prea mi-e foame, dar ceva tot mănânc făcut de tine, a trecut atâta timp de când nu am mâncat ceva făcut de mâna ta
A mâncat cu o poftă cum numai el putea avea la reintalnirea cu mâncarea pregătită de aceea care i-a dat viaţă
– Grig unde-i?
– Înca doarme, a venit aseara frânt de la Corminiş. Ţi-am zis că acolo facem nunta?
-da, mi-ai zis
– a fost toata ziua acolo pentru pregătiri
-Hei, uite cine a venit acasă. Golanule, abia asteptam să te vad, zice Grig intrând furtunos pe uşa bucătăriei
– tocmai vorbeam cu mama de tine, cum de te-ai trezit?
-păi puteam să dorm de gălăgia care o faci, a zis Grig râzând. Hai mănâcă că avem treabă. Mă duc să mă spăl şi să mă îmbrac.
-hai fugi, deşi mi-ar trebui câteva ore de somn, că nu am prea dormit pe tren, ce nu fac eu pentru tine. Dar Raluca unde e?
-unde sa fie măi?!! la a ei acasa, nu a venit aseara cu mine, am lăsat-o acasă
Au urcat în maşină, de data asta venind şi mama lor cu ei, era vineri, ultima zi în care trebuiau făcute toate, sâmbătă nu ar mai fi avut timp decât de îmbrăcat, coafat, la cine era cazul , cununia civilă şi restul nunţii. Ziua a trecut în viteză, cu alergat printe mese, aranjat, pus, şi câte alte treburi mărunte. Între timp s-a intalnit şi cu Raluca, viitoarea lui cumnată. I-a facut o impresie bună, atâta cât îi putea face în câteva ore de când o cunoştea. El fiind plecat atât de departe de casă, a ratat povestea de dragoste a lui Grig. Până şi vestea căsătoriei l-a luat un pic prin surprindere. Seara frânt de oboseala, abia aştepta să ajungă acasă, unde fără prea multe fasoane s-a trantit în pat si în câteva secunde dormea
Sâmbătă dimineaţa s-au trezit şi pregatirile febrile, lupta cu ceasul au început. Rând pe rând apăreau şi neamurile lor, care dacă nu l-au văzut de atâta timp au devenit tare pupăcioase. Într-un fel, din cauza unor astfel de efuziuni, ura de-a dreptul aceste reîntalniri. Şi a început nunta, cu plecare alaiului spre casa lui Raluca. Lume multă şi cunoscută, ca într-un oraşel cum era a lor, unde majoritatea se cunoşteau între ei. Prieteni vechi din copilăria lui, aduceri aminte pe fuga de poznele din copilarie, întrebările inerente la o reintalnire. Cum eşti, ce-ai mai făcut, bla bla bla ?
A trecut şi cununia civilă şi aia bisericească şi au plecat spre Corminiş, o localitate undeva pe un clin de deal, care avea marele avantaj că poseda un conac boieresc, sau conacul poseda Corminişul. Grig împreună cu Raluca au vrut neaparat să-şi facă nunta într-un cadru mai medieval. Arăta destul de bine conacul, din ce a văzut ieri. Având în vedere că a fost construit acum vreo 300 de ani. Printe mulţimea remarca un chip cunoscut pe care nu ar fi dorit poate să-l vadă prin preajma lui. Era Livia, persoana care i-a marcat negativ adolescenţa, ceva, nu ştia ce îi dădea frisoane pe spate când era în prezenţa ei. Pentru el era singurul nor care-i întuneca bucuria nunţii lui Grig

Fantoma

A observat silueta aşezată pe bancă când era încă departe. Ceva i-a atras atenţia şi când s-a apropiat mai mult nu a rezistat impulsului de a afla mai multe. Era un bărbat de vârsta a doua dupa aspect, parcă era de alt secol deşi prin îmbrăcăminte nu se deosebea prea mult de ceilalţi. A cerut voie să ocupe un loc pe bancă şi după o încuviinţare din cap a necunoscutului se aşeză oarecum stingher pe colţul băncii. Se frământa şi nu ştia cum să înceapă discuţia, acum când era doar la un metru de necunoscut era intrigat şi mai mult de persoana lui. Încă îşi căuta cuvintele prin care să înceapă discuţia când liniştea a fost spartă de glasul necunoscutului
-frumoasă vreme pentru plimbare
– da, e foarte frumos afară
-e atâta linişte şi frumuseţe aici în parc, nu credeţi?
-sigur
După acest început clasic de discuţie era şi mai încurcat. Vroia să afle cine este acel om, simţea ceva deosebit la el şi nu-şi găsea cuvintele pentru a continua. Ceea ce urmă l-a lăsat cu gura căscată
-ştiţi, eu sunt o fantomă
-poftim!!!
Se uită alarmat în jurul lui, la oamenii care treceau şi care în cazul în care necunoscutul spunea adevărul l-ar fi privit ca pe un ciudat care vorbea singur pe o bancă. Hohotul de râs al necunoscutului i-au întrerupt gândurile
-staţi liniştit, sunt vizibil pentru toată lumea, nu o să vă creadă nimeni nebun
-dar…, cum aţi ştiut ce gândesc?
– se citeşte totul pe faţa dumneavoastră
Vroia să-l atingă, să se convingă că e acolo, că nu e o plăsmuire a imaginaţiei lui
-puteti să o faceţi
-ce să fac?!!
– să mă atingeţi
-dumneavoastră citiţi gândurile?!!!
– nu, dar v-am spus că este aşa uşor să vă citească omul, faţa dumneavoastră parcă ar fi ecranul gândurilor care vă frământă
Întinse mâna până la braţul necunoscutului, se aştepta să treacă prin forma acestuia şi când colo în palma lui simţi braţul necunoscutului ca orice braţ. Întrebările veneau avalanşă în mintea lui. Cum e posibil să fii fantomă şi în acelaşi timp să ai materie. Toate cunoştinţele lui din domeniu erau date peste cap
-Atunci când vreau pot să mă materializez, nu pot să-ti explic logic cum fac asta, dar se întâmplă
-dar cine sunteţi, de unde veniţi?
-sunt un puşcăriaş. Tocmai am ieşit la o mică plimbare, m-am plictisit de zidurile puşcăriei
Nu că asta e prea de tot. Auzi la el fantomă puşcăriaş, sigur îşi bate joc de el
-Am ucis pe câţiva şi am fost condamnat
-cum adică aţi ucis pe caţiva?!!
Panica i se citea foarte clar pe figură. Se uita în jur să vadă dacă în caz de.. îi poate sări cineva în ajutor. Râsul sănătos al necunoscutului sparse din nou liniştea care s-a aşternut între ei
– staţi liniştit, acum nu mai ucid, am facut-o când trăiam
– pe cine aţi ucis?
– nu are importanţă acum. Nişte oameni
-şi?
– şi nimic, am fost prins condamnat şi închis în puşcărie
-dar când aţi murit cum de nu aţi trecut, ăăă ştiţi dumneavoastră, dincolo?
-nu ştiu sigur. Poate pentru că tâmpiţii ăia m-au condamnat la 1265 de ani de închisoare şi nu m-au condamnat pe viaţă. Spune dumneata cum să condamni pe cineva la peste un mileniu de închisoare când ştii foarte bine că viaţa unui om e de maxim o sută şi ceva de ani
-Nu ştiu, chiar că e aiurea chestia asta
– aşa m-am gândit şi eu, dar asta abia după ce am murit. Înainte nu mi se părea ridicolă condamnarea, pentru că ştiam că oricum tot o viaţă o sa stau în puşcărie. Acum nu mi se mai pare ridicol ci de-a dreptul sinistru. Nu ştiu din ce motive în momentul morţii nu am putut trece dincolo, adica acum ştiu că din cauza condamnării
-păi acum sunteţi liber să mergeţi oriunde în lume, nu mai sunteţi obligat să staţi în puşcărie
– nu ştiu cum să-ti explic dar sunt obligat, nu-i vorbă, pot să ies când vreau dar cumva sunt obligat întotdeauna să mă întorc între acei pereţi
-şi gardienii?
– ce-i cu ei?
– ştiu că sunteţi acolo?
– aaa, sigur că ştiu, am devenit un fel de legendă a închisorii
-pai şi nu se miră lumea că mai sunteţi acolo?
-să ştii că nu, cumva am devenit în mintea lor una cu închisoarea. Nu pot să-şi închipuie închisoarea aceea fără să mă pomenească şi pe mine
-dar acum că sunteţi cu mine pe bancă nu v-au dat evadat
– a nuu, ei aşa ştiu, aşa mă ştiu, nu altfel. De fapt gardienii care erau atunci când trăiam sunt de mult oale şi ulcele
-cum?!! Dar de cat timp sunteţi închis?
– păi să tot fie vreo 200 de ani
– şi între timp nu s-a schimbat nimic, până când credeţi că o să aveţi starea asta?
– nu ştiu sigur, singura speranţă este că o să primesc răspunsul peste vreo mie şi ceva de ani, când o să mi se termine condamnarea
– oau, mai aveţi ce aştepta până atunci
-da, aşa e, mai am
-mi-ar place să mai stăm de vorbă. Eu sunt Cody, dumneavoastră?
– pe mine mă cheamă George. Oricând Cody. Am toată viaţa ..ta la dispoziţie şi încă multe alte vieţi )))
– voi mai reveni pe aici. Când veniţi de obicei?
-aproape zilnic mă gaseşti aici, aşa cum m-ai găsit acum. În fond şi la urma urmei mă cam plictisesc între pereţii ăia, aşa că vin aproape zilnic în parc, este atâta linişte aici
– da, este linişte. Atunci pe data viitoare George
– sigur, pe data viitoare Cody

Alegeri

Mă uit în urmă la viaţa mea şi-mi dau seama că e alcătuită din alegeri, mai mult sau mai puţin importante. Întotdeauna suntem puşi in situaţia de a alege. Când e să aleg ce să mănânc sau dacă stau în casă sau mă plimb nu e chiar aşa de greu. Alegerile acestea nu mă afectează prea tare, sau mă rog nu prea tare. Că s-ar putea prin felul în care am ales să mănânc să-mi creez probleme cu stomacul sau în cazul plimbării să vin acasă pe jumatate îngheţat ))). Problema este cu alegerile care ne afectează viaţa pe termen mediu sau lung. Când stai zile şi poate luni ca să iei o hotărâre si niciodată nu ştii ce rezultat are hotărârea ta. Trăieşti cu speranţa că ai luat hotărârea corectă, trăiesti cu speranţa că hotărârea ta o să-ţi schimbe viata în bine, doar nimeni nu vrea să-i fie mai rău, nu-i aşa?
Mare dilema asta cu luatul hotărârii, mai ales când ştii dinainte că hotărârea asta nu e aşa simplă ca celelalte, pentru că trebuie să te hotărăşti asupra a ceea ce vei face în viitorul apropiat, că alegerea ta îţi afectează un segment important din viaţă, nu e vorba doar de o jumate de oră sau de o zi, e vorba de luni şi poate ani de zile sau chiar de tot restul vieţii tale. Ştiu eu pe cineva care ar zice că e bâjbâială curată ce fac eu , că nu am un program bine stabilit ce vreau de la viaţa, cineva care crede că viaţa asta e asa uşor de pus în zăgazuri şi faci ce vrei cu ea. Că ea, viaţa, o să-ţi răspundă exact aşteptărilor tale )))). Doar că viaţa nu e aşa, viaţa e ca o iapă sălbatică pe care niciodată nu o să reuseşti să o struneşti. Este ca marea, niciodata nu vei ştii dacă vei rezista noului val, oricâtă experienţă ai avea la înot. Nu ascund faptul că de-a lungul vieţii am avut dezamăgiri sau împliniri, aşa e viaţa asta, îţi dă un ţuky-puky şi imediat până nu-ţi revii primeşti şi vreo trei palme, asta doar aşa ca să te trezeşti la realitate, să nu crezi că lumea e roz bombon. Ce alegeri voi face? Să ştiţi că nici eu nu ştiu. Unde mă vor duce alegerile mele, nici asta nu stiu. Am indoielile mele ca orice om atunci când aleg şi doar pentru faptul că nu voi ştii niciodată varianta cealaltă, aceea pe care nu am ales-o

La revedere

Este aproape sigur ultima postare a mea pe blog. deocamdata las blogul in conservare
Va doresc tuturor celor care m-ati citit Sarbatori Fericite si o viata frumoasa in continuare

Secunde

O clipă doar atârnată în streaşina lumii
Ăsta sunt eu, secundă în istoria ei
Demult a fost începutul
Tarziu va fi sfârşitul
Şi undeva la mijloc
Sunt şi eu

Mă amăgesc că sunt
Mai mult decât o secundă
Că sunt ceva mai mult
O boare măcar de vânt
Trecând prin crengile timpului

O secundă cât o viaţă
O viaţă cât o secundă
Efemeră existenţă
Cu început şi cu sfarşit

Stau şi mă uit în jur
La alte secunde
Ce se cred ore

Cum să le spui
Că se înşeală

Suntem secunde ale aceleeaşi ISTORII

Acolo unde au călcat Regii

Astăzi e ziua cea mare, astăzi voi vedea Parisul. Anka mi-a luat bilet la tren cu trei zile în urmă înainte de a pleca la Barcelona. De atunci am vorbit doar pe net cu ea. Săptămâna frumoasă de care am avut parte în Franţa se apropia de sfârşit, şi aş putea spune se incheia într-un mod apoteotic pentru mine. Trecerea mea prin Paris era cireaşa de pe tort. Ceea ce cu câtva timp în urmă nici nu aş fi visat era pe cale să se întâmple. Florent tocmai a venit de la serviciu pentru a mă duce la gară. La ora 12.25 era plecarea acceleratului din Bourges. Despărţirea a fost chiar mai grea decât mi-aş fi închipuit. De fapt nu mă despărţeam doar de Florent, mă despărţeam de întreaga Franţă. Mă uitam pe fereastra trenului la toate regiunile prin care treceam, vroiam să văd cât mai mult din ţara care mă gazduise pentru o săptămână, şi care mă fascina de mult, din vremea adolescenţei când citeam carţi pe banda rulantă, atunci când Rochefort îmi umplea serile, sau Gavroche sau câte alte personaje din trecutul Franţei. Calea ferata şerpuia printre coline şi sate care se perindau prin faţa ochilor mei. Aşa cum se întamplă în toate oraşele mari, mi-am dat seama că ne apropiem de Paris când am intrat în zona industrială a oraşului. Peste câteva minute trenul a ajuns în gara Austerlitz. Ei, aici e aici, parcă eram o furnicuţă în ditamai muşuroiul. Vali nu ai alta solutie, te iei dupa turmă, asta-mi ziceam în gând. În sfarşit am ieşit din gară, şi nu e glumă, e o gară foarte mare şi întortocheată. Acum trebuia să găsesc McDonalds-ul, acolo a stabilit Marco să-l aştept. Aa, am uitat să vă spun, Marco trebuia să mă ia de la gară, să-mi facă turul orasului şi să mă ducă la autocarul care pleca spre aeroportul Beauvais. Ei, şi ieşind din gară o iau pe trotuar în stânga benoclând ochii după McDonalds, după ce m-am dus aşe preţ de câteva cvartale, ajungând undeva în zona unui spital mi-am dat seama ca nu e în regulă, că am luat-o greşit. Întreb o d-nă care-mi spune să mă întorc înapoi că McDonalds-ul e chiar în faţa gării peste drum, eu de idiot ce am fost nu l-am vazut cand am ieşit, de mă uitam în dreapta mea nu mai umblam de nebun. Şi încep să bat pasul pe loc, Marco nicaieri, bine nu au trecut decât vreo 10 minute de când am ajuns, dar eu având trista experienţă de la sosirea în Franţa, vedeam deja lucrurile în negru. În sfârşit nişte fete care erau lângă mine pe trotuar mă fac atent că cineva îmi face semn de peste drum, era Marco. Am urcat în maşină şi dă-i bice pe malul stâng al Senei în sensul nostru de mers, adica pe partea cu turnul Eiffel. Eram ca şi în transă, parcă îmi venea să mă frec la ochi, eu în Paris?!!!. Prima clădire celebră care mi-a apărut în faţa ochilor a fost catedrala Notre-Dame, apoi nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine că tot pe malul celălalt era palatul Luvru, care chiar şi în viteza maşinii am avut impresia ca nu se mai termină. Am ajuns în zona turnului Eiffel de unde am trecut Sena şi am luat-o pe malul celalalt înapoi spre Luvru, trecând prin piaţa Vendome, piaţa Concorde, pe bulevardul cu magazinele mărcilor celebre, am ajuns la piramida de sticlă din curtea Luvrului, unde am coborât preţ de câteva minute de mi-a făcut Marco vreo două poze, nah, să am si eu poze că am fost la Paris, chiar daca per total am stat în Paris vreo două ore. Ne-am întors înapoi şi fără să-mi dau seama m-am trezit că suntem pe Champs Elysees. În faţa noastră se profila Arcul de Triumf, asta da ieşire din scenă pentru mine. Am ajuns la Port Maillot unde era autogara, unde am mai apucat să văd în fugă şi clădirea Palatului Congreselor. La ora 4 si 20 de minute autocarul a luat-o din loc. După doar doua ore de când am ajuns în Paris îl şi părăseam, cu regret că am apucat să văd aşa de puţin şi totuşi cu bucurie că am ajuns să calc pe unde au călcat Regii

Spectacolul mortii

venit-a iar Clipa pe care ati asteptat-o
luati-va iar portia de incantatii
pleca iar unul dintre noi
iar voi, voi ce faceti
oo, popor nevolnic
tu nu stii a traii
decat din amintiri
spectacolul mortii incepu
tara iar fierbe
ridicolul e la cote inalte
copilul cela plange de foame poate
dar ce conteaza foamea
spectacolul a inceput
uitata e foamea si suferinta toata
cuvant de ordine acum
sa suferim impreuna
pentru cel ce-a fost si nu mai e
de scarbalvnic spectacol
avem iar parte
si e vorba doar de moarte