Secunde

O clipă doar atârnată în streaşina lumii
Ăsta sunt eu, secundă în istoria ei
Demult a fost începutul
Tarziu va fi sfârşitul
Şi undeva la mijloc
Sunt şi eu

Mă amăgesc că sunt
Mai mult decât o secundă
Că sunt ceva mai mult
O boare măcar de vânt
Trecând prin crengile timpului

O secundă cât o viaţă
O viaţă cât o secundă
Efemeră existenţă
Cu început şi cu sfarşit

Stau şi mă uit în jur
La alte secunde
Ce se cred ore

Cum să le spui
Că se înşeală

Suntem secunde ale aceleeaşi ISTORII

Acolo unde au călcat Regii

Astăzi e ziua cea mare, astăzi voi vedea Parisul. Anka mi-a luat bilet la tren cu trei zile în urmă înainte de a pleca la Barcelona. De atunci am vorbit doar pe net cu ea. Săptămâna frumoasă de care am avut parte în Franţa se apropia de sfârşit, şi aş putea spune se incheia într-un mod apoteotic pentru mine. Trecerea mea prin Paris era cireaşa de pe tort. Ceea ce cu câtva timp în urmă nici nu aş fi visat era pe cale să se întâmple. Florent tocmai a venit de la serviciu pentru a mă duce la gară. La ora 12.25 era plecarea acceleratului din Bourges. Despărţirea a fost chiar mai grea decât mi-aş fi închipuit. De fapt nu mă despărţeam doar de Florent, mă despărţeam de întreaga Franţă. Mă uitam pe fereastra trenului la toate regiunile prin care treceam, vroiam să văd cât mai mult din ţara care mă gazduise pentru o săptămână, şi care mă fascina de mult, din vremea adolescenţei când citeam carţi pe banda rulantă, atunci când Rochefort îmi umplea serile, sau Gavroche sau câte alte personaje din trecutul Franţei. Calea ferata şerpuia printre coline şi sate care se perindau prin faţa ochilor mei. Aşa cum se întamplă în toate oraşele mari, mi-am dat seama că ne apropiem de Paris când am intrat în zona industrială a oraşului. Peste câteva minute trenul a ajuns în gara Austerlitz. Ei, aici e aici, parcă eram o furnicuţă în ditamai muşuroiul. Vali nu ai alta solutie, te iei dupa turmă, asta-mi ziceam în gând. În sfarşit am ieşit din gară, şi nu e glumă, e o gară foarte mare şi întortocheată. Acum trebuia să găsesc McDonalds-ul, acolo a stabilit Marco să-l aştept. Aa, am uitat să vă spun, Marco trebuia să mă ia de la gară, să-mi facă turul orasului şi să mă ducă la autocarul care pleca spre aeroportul Beauvais. Ei, şi ieşind din gară o iau pe trotuar în stânga benoclând ochii după McDonalds, după ce m-am dus aşe preţ de câteva cvartale, ajungând undeva în zona unui spital mi-am dat seama ca nu e în regulă, că am luat-o greşit. Întreb o d-nă care-mi spune să mă întorc înapoi că McDonalds-ul e chiar în faţa gării peste drum, eu de idiot ce am fost nu l-am vazut cand am ieşit, de mă uitam în dreapta mea nu mai umblam de nebun. Şi încep să bat pasul pe loc, Marco nicaieri, bine nu au trecut decât vreo 10 minute de când am ajuns, dar eu având trista experienţă de la sosirea în Franţa, vedeam deja lucrurile în negru. În sfârşit nişte fete care erau lângă mine pe trotuar mă fac atent că cineva îmi face semn de peste drum, era Marco. Am urcat în maşină şi dă-i bice pe malul stâng al Senei în sensul nostru de mers, adica pe partea cu turnul Eiffel. Eram ca şi în transă, parcă îmi venea să mă frec la ochi, eu în Paris?!!!. Prima clădire celebră care mi-a apărut în faţa ochilor a fost catedrala Notre-Dame, apoi nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine că tot pe malul celălalt era palatul Luvru, care chiar şi în viteza maşinii am avut impresia ca nu se mai termină. Am ajuns în zona turnului Eiffel de unde am trecut Sena şi am luat-o pe malul celalalt înapoi spre Luvru, trecând prin piaţa Vendome, piaţa Concorde, pe bulevardul cu magazinele mărcilor celebre, am ajuns la piramida de sticlă din curtea Luvrului, unde am coborât preţ de câteva minute de mi-a făcut Marco vreo două poze, nah, să am si eu poze că am fost la Paris, chiar daca per total am stat în Paris vreo două ore. Ne-am întors înapoi şi fără să-mi dau seama m-am trezit că suntem pe Champs Elysees. În faţa noastră se profila Arcul de Triumf, asta da ieşire din scenă pentru mine. Am ajuns la Port Maillot unde era autogara, unde am mai apucat să văd în fugă şi clădirea Palatului Congreselor. La ora 4 si 20 de minute autocarul a luat-o din loc. După doar doua ore de când am ajuns în Paris îl şi părăseam, cu regret că am apucat să văd aşa de puţin şi totuşi cu bucurie că am ajuns să calc pe unde au călcat Regii

Spectacolul mortii

venit-a iar Clipa pe care ati asteptat-o
luati-va iar portia de incantatii
pleca iar unul dintre noi
iar voi, voi ce faceti
oo, popor nevolnic
tu nu stii a traii
decat din amintiri
spectacolul mortii incepu
tara iar fierbe
ridicolul e la cote inalte
copilul cela plange de foame poate
dar ce conteaza foamea
spectacolul a inceput
uitata e foamea si suferinta toata
cuvant de ordine acum
sa suferim impreuna
pentru cel ce-a fost si nu mai e
de scarbalvnic spectacol
avem iar parte
si e vorba doar de moarte

Follow me (I)

Mai erau câteva săptămâni până la petrecerea anunţată cu surle şi trâmbiţe de către mătuşa ei., care a făcut tot posibilul să creeze impresia că o să fie evenimentul anului. Tot oraşul era în fierbere, sau mă rog o parte din oraş, cea care conta. Se făceau pregătiri intense pentru marele eveniment, şi chiar era un mare eveniment pentru orăşelul lor, pentru că din câte a auzit din surse sigure, adică chiar de la mătuşă, care a ţinut să îşi informeze familia, poate chiar dintr-o ascunsă dorinţă de a epata, că o să fie invitaţi chiar din Columbus şi de mai departe, adica câţiva newyorkezi.
Deşi nu era o fiinţa care să pună prea mult accentul pe chestiile astea, de data asta a intrat şi ea în febra pregătirilor , care pentru ea însemna în primul rând o rochie pe măsura evenimentului. Şi unde să-şi găsească ea o rochie mai potrivită decât la croitoreasă
-Maman,astăzi trebuie să mergi cu mine să-mi comand rochia
-Ok Sarah, tot ce sper este că nu o să stăm prea mult acolo, pentru că am de lucru acasă
-bine maman dar ştii că nu mă pot hotărâ aşa repede asupra rochiei, în fond nu-mi fac rochie în fiecare zi
-bine, bine, tot ce vreau e sa nu mă reţii cu orele la croitoreasă
Off, era sigura că maică-sa, o fire foarte practică de felul ei, o să tragă de ea. Ea fiind o fire mai visătoare îşi permitea să viseze cu orice ocazie care i se ivea, şi vizita la croitoreasă ii permitea să viseze, de la alesul materialului până la modelul rochiei, toate chestiile astea o făceau să viseze la o viaţă pe care nu o avea. O viaţă lipsită de griji, nu că acum ar fi avut prea multe, dar vroia mai mult de atat. Să fie admirata, chiar temută., să fie cineva în lumea asta, eventual la New-York.
Au ajuns la croitoreasă unde erau aşteptate
-Buna ziua d-na Milton
-Buna ziua d-na Durham, buna ziua d-şoară Sarah. Veniti de staţi jos. O cafea, un suc?
-Nu mulţumim, nu putem sta prea mult, zise oarecum acră d-na Durham, cu gândul să facă tot ce-i stă în puteri să scurteze vizita
-Atunci vă arăt materialele şi uite aici şi catalogul de modele
Răsfoind catalogul Sarah şi-a oprit privirea asupra unei rochii superbe de seara, era chiar clasică în felul ei, dar nu era mai mult ca sigur pe gustul mamei pentru simplul motiv că avea umerii şi braţele complet dezgolite, lucru care pentru conservatoare mamă era inaccectabil. Asta nu o făcu să dezarmeze, ba chiar dimpotrivă. Peste o oră de la intrarea lor în atelier comanda era făcută. Şi-a ales un material vişiniu imprimat cu nişte frunze care dădeau impresia de broderie, vişiniul o prindea foarte bine, mai mult ca sigur prin alegerea ei o sa fie o adevărată apariţie la petrecere. Şi-ar freca mâinile de mulţumire dar nu vroia ca prin gestul ăsta să o facă pe maică-sa să se răzgândească. Au mulţumit şi cu promisiunea că peste trei zile putea să vină la probă au părăsit atelierul. Fiind o vreme foarte frumoasă Sarah încercă să-şi convingă mama să facă o vizită scurtă la mătuşă, casa matuşii era oarecum în drumul lor. De data asta maman a rămas fermă pe poziţie, avea prea multă treabă acasă, sărbătorile pascale fiind aproape, chiar mai aproape decât petrecerea….

Follow me

-Trailer-

Îl cunoscuse întâmplător la o petrecere a unor apropiaţi ai părinţilor ei. Atunci nici măcar nu o atrase persoana lui Georges. Nu era nu ştiu ce frumuseţe masculină. De ce e sigură că a atras-o la el e faptul că venea din altă parte sau de niciunde, nu era localnic. Eterna vrajă care acţiona asupra fetelor, a întinderilor necunoscute, dincolo de dealurile sau copacii din zare. Fascinaţia altor lumi, chiar a altor civilizaţii. Acum după ani şi ani de atunci zâmbea amar, era obosită, sătula de toate aceste civilizaţii prin care trecuse urmându-l pe Omul ei. Dar era omul ei? Da, era, şi doar pentru faptul că în toţi aceşti ani indiferent de câte „fufe” a auzit că i-ar fi trecut prin pat, el se întorcea întotdeauna la ea. Într-un fel şi ei erau nişte „fufe” ale lumii. Au trecut prin multe ţări, nerămânând prea mult în niciuna. Poate doar la Londra, la insipidul Bourges, în care a crezut ca înnebuneste, mai ales că au mers acolo chiar după ce au plecat din Londra. A compara cele două oraşe era ca şi cum ai compara un elefant cu o furnică, din toate punctele de vedere. Acum privea absentă pe fereastră la un Bucuresti posomorât, şi asta în principal din cauza vremii târzii de toamnă care se instalase de câteva zile. În rest o fascina oraşul mai mult decât ar fi vrut ea să recunoască. Dar obosise, amintirile din copilărie o năpădiră. Sidney orasul ei natal din comitatul Shelby, Ohio, ii trecea prin faţa ochilor minţii. Au trecut 15 ani de atunci, de când l-a părăsit. Era convinsă că oraşul s-a mai schimbat de atunci dar cu cât se gândea mai mult la el cu atât creştea şi dorinţa ei de a se întoarce acolo pe meleagurile natale. Ştia undeva în adâncul sufletului ca alerga dupa nişte himere, nu ar mai fi Sidneyul de acum 15 ani şi nici ea Sarah nu mai e cea de acum 15 ani…

Între două lumi (V)

M-am trezit pe la 7 şi ceva. Am profitat de faptul că toată lumea încă dormea şi m-am instalat în cadă, pentru o binefăcătoare baie. Ştiam că după ce o să se trezească toată lumea, baia o să fie cel mai solicitat loc din tot apartamentul. După ce am ieşit din baie, am profitat şi le-am făcut câteva poze în diferite ipostaze, unii dormeau, alţii se mişcau ca fantomele prin casă, meditând la ceva numai de ei ştiut. Într-un târziu ne-am adunat în jurul mesei, am mâncat croissante şi am băut suc de portocale, un mic dejun exact ca-n filme. După ce toata lumea şi-a făcut toaleta, a mâncat, am plecat toţi spre catedrala, ştiam eu că o sa o mai vizitez. Când am ajuns surpriză, era, spre deosebire de ieri, mesa de dimineaţă. Adică slujba de dimineaţă, umblam în vârful picioarelor, vorba vine, dar oricum nu vroiam sa deranjăm, aşa că am făcut cât mai puţină gălăgie. Am ieşit apoi în parcul de lângă, unde ne-am mai făcut nişte poze. Florent a apărut de niciunde dând ca disperatul din mâini, noi fermecaţi de tot ce ne înconjura, am cam uitat şi de nuntă şi mai ales de faptul ca mai trebuia să ne şi pregătim pentru ea. Am prins viteză spre casa lui Florent, de unde ne-am cărat la grădină, unde era prevăzut să mâncăm. Între timp s-au adunat şi restul care au dormit pe la alte case sau hoteluri. Am mâncat, ne-am distrat pe repede înainte, timpul fiind destul de înaintat, şi am decolat spre case ca să ne îmbrăcăm pentru nuntă. Din nou am avut o problemă, de data asta cu fierul de călcat. Dar fiindcă suntem oameni binecrescuţi nu ne-am certat pentru el. O apariţie destul de exotică a fost un văr a lui Sosso din Thailanda, care era la o şcoală militară în Franţa şi a venit îmbrăcat în uniformă. Ne-am îndreptat spre biserică, eu fiind repartizat în maşina lui Thomas, un parizian, împreună cu Shaun şi prietena lui Thomas, cu ei urma să plec şi de la biserică la castel. Slujba religioasă a fost superba, şi aşa cum deja eram obişnuit din zilele precedente, în jurul meu se vorbea în cel puţin trei limbi, în franceză, engleză şi română ca să nu pun la socoteală ca pe alocuri auzeam frânturi de discuţie în cambodgiană, cred. Un moment deosebit a fost când Sosso şi Anka şi-au spus unul altuia dedicaţiile. Ne-am urcat în maşini şi nu ştiu cum dar am fost primii care am ajuns la castel, deşi nu am plecat primii de la biserică. Din nou am socializat pe măsură ce lumea apărea, s-au făcut poze de grup, fără număr. Fiindcă au trecut câteva ore bune de la ultima masă ne cam ghiorăiau maţele, şi parcă nimeni nu se grăbea. Între timp eu am făcut poze la gustări, care erau aranjate de ospătari într-o sală a castelului. Erau o sumedenie de platouri, chiar si platouri-pâine, adică nişte pâini înalte, făcute în cuptor, la care le-a fost tăiat un capac iar din miez s-au făcut nişte sandwich-uri cu somon şi alte chestii. Pe alte platouri erau un fel de scobitori pe care erau brânzeturi, boabe de struguri, sau nişte biluţe de pepene şi multe altele, foarte frumos aranjate. Ca băuturi aveam sucuri, vinuri, punch. Aşa că nu era de mirare că eu prin curte salivam deja cu gândul la ele. După încă vreo oră în care am servit bunătăţile astea, ne-am îndreptat spre sala de mese, aceea pe care o aranjasem cu o zi în urmă. Şi a început nunta ca-n poveşti, pentru multa lume de acolo fiind ceva deosebit si doar pentru faptul ca eram nu mai puţin de opt naţiuni, într-o singură sală. Totul a fost foarte frumos, de la ambianţă şi muzică, până la mâncarea servită. Spre dimineaţă am avut parte de o surpriză plăcută, organizatorii ne-au fotografiat în timpul nunţii, au scos pozele şi au făcut un album, în care spre dimineaţă am scris fiecare câte ceva pentru miri. M-am distrat enorm in momentul în care Marco, un parizian, răsfoind albumul ca să dea de poza lui, a dat de poza mea şi ce am scris, dojenitor mi-a zis că de ce am scris în română iar eu i–am replicat că nu am scris pentru el ci pentru Anka. Obosit, tocmai se lumina de ziuă, m-am retras în cortul meu la culcare. Pentru cei care am rămas şi duminică la castel s-au pregătit corturi. Nu ştiu cât a fost ceasul, dar m-am trezit buimac, cu dureri de cap, şi abia am aşteptat să ajung la cafea. Mama lui Sosso era împreună cu câteva femei în bucătărie, pregatind deja masa pentru noi, cu specific cambodgian. Nu am pierdut ocazia de ai face câteva ipostaze, după care am fotografiat şi mâncarea pusă pe masă. Totul mi-a plăcut foarte mult, doar de bolul cu lapte de cocos şi ce mai era acolo în lapte, nu am avut curajul să mă ating. După amiază ne-am apucat sa strângem tot, mese, scaune. Băuturile şi restul mâncării le-am încărcat în maşini şi în faptul serii eu, Florent, Sosso şi Anka am fost ultimii care am plecat spre Bourges. După ce am descărcat maşinile, pe a lui Florent la el acasă pentru că avea beci, ne-am adunat la Florent acasă toţi şi printre altele am vizionat pozele de la nuntă cu un proiector. Fiindcă pozele din aparatul meu nu erau descărcate în calculator, eu foarte hotărât l-am întrebat pe Florent dacă nu se poate conecta direct la proiector, iar Dani zice, după ce mi-am terminat tirada, că Florent o înţeles tot ce i-am zis, având în vedere ca am vorbit româneşte. Abia în momentul acela mi-am dat seama ca eu vorbeam româneşte cu Florent, a fost comic momentul oricum, he he. Cei care au dormit la Anka au plecat la culcare, şi noi ne-am culcat la rândul nostru pentru ca dimineaţă toată lumea, care era din România, cu excepţia mea, trebuiau să plece la aeroport. Eu mai rămâneam până joi, ce bine de mine….

Între două lumi (IV)

Acasă toată lumea era trează, unii chiar au dispărut în ceaţă, la cumpărături. Anka se ocupa deja de încărcarea mesei cu de toate. Paul era ocupat deja cu calculatorul, dacă ar fi putut cred ca tasta şi în somn. M-am pus la masă si am luat la întâmplare un borcănel care conţinea ceva galben, am uns pe pâine şi…mâncam, apare Anka din bucătărie şi mi-a spus dojenitoare
– Vali, da ăla e desertul
– Apoi eu sunt de vină ca tu le pui pe masă fără instrucţiuni de folosire. Lasă că tot acolo mărg
Era creme Brulee, o crema dulce-dulce de vanilie. Între timp s-au mai adunat şi alţii pe lângă masă şi ca prin farmec dispărea mâncarea de pe masă, lumea era flamândă, nu glumă. File de somon, croaisante, prosciuto, cremă de ciocolată şi câte alte feluri. Între timp a apărut şi Soso împreună cu Florent de la cumpărături. Soso s-a pus să pregătească ceva cald de mâncare, nu mă întrebaţi ce, ştiu doar că avea baza de ..ouă. Anka ne-a avertizat să mâncăm bine, urma să plecăm la castel, să aranjăm sala de nuntă. În sfârşit ne urnim pe la 11 şi ieşim din oraş. Eu habar nu aveam unde mergem, Anka mi-a spus doar că sunt vreo 40 de km până în satul în care era castelul. La un moment dat ne angajam pe un drum gen A2 sau A1 de la noi, îl intreb pe Florent, că eram cu el în maşină, dacă asta e autostradă. Se uită nedumerit la mine şi-mi spune că nu, e doar un drum obişnuit. Eu de colo îi precizez că la noi drumurile obişnuite sunt cu o bandă pe mers şi de obicei mai sunt dotate şi cu gropile aferente. Probabil nu a realizat cu adevărat tabloul, dar o să se convingă pe propria piele săptămâna viitoare, când o să vină în România. Ajungem şi la castel, şirul de oau-ri care a urmat din partea mea a fost lung. V-am mai spus şi cu alte ocazii cât de mult îmi place să călătoresc în trecut. Eu eram în papuci de casă, bănuind că vom avea mult de umblat cu aranjarea meselor, am fost precaut şi am venit cu papuci de casă, pantofi mei erau noi şi mă jenau un pic. Când eram la poarta castelului îmi vine o idee trăznită şi îl pun pe Florent să mă fotografieze în poarta castelului în papuci, ca şi cum aş fi proprietar şi tocmai ieşisem la o plimbare după somn.
Apare şi bucătarul nunţii împreună cu tatăl lui cu o dubiţă, încărcată cu veselă şi tacâmuri. Mai mult prin semne, ca noi ioc franceză, ne arată ce trebuie să facem, cum să aranjăm mesele, asta după ce am descărcat toate lăzile alea grele din maşină. Bun, şi ne-am apucat de treabă, aveam de aranjat vreo 15 mese de opt persoane. Eu cu aere de “ El Comandante” am început rapid să-i coordonez pe aştialalţi în timp ce aranjam. Faptul ăsta nu a trecut neobservat de bucătar, deşi noi vorbeam mai mult în română. Când am facut o pauza de înfulecat ceva că ne ghiorăiau maţele, bucătarul m-a lăudat. Ce mi-a crescut mie mândria pe metru pătrat, nu vă mai spun. Într-un final am terminat de aranjat si ne-am îndreptat spre Bourges, era în faptul serii deja, urmau să ajungă încă cateva persoane din Romania, şi mai trebuia să aranjam masa şi să pregătim cele necesare pentru distracţia din seara respectivă. Am ajuns acasă la Florent şi după ce am încărcat cele necesare în maşină, am plecat undeva la o curte în oraş, un fel de casă de vacanţă a unor prieteni de-a lui Florent, care stăteau tot în oraş dar la bloc, casa asta o aveau doar ca să iasă la iarbă verde. În timp ce deja câţiva au ajuns şi socializam, eu vorbind foarte zgomotos, de peste gard, un gard viu, se aude o voce
-Au mă, pă Vali
În secunda doi, eu în gândul meu, cine drac vorbeşte româneşte peste gard şi culmea mă mai ştie şi pe nume. Am uitat complet ca trebuiau să ajungă amicii din România. In sfârşit pe la ora 1 noaptea, rupţi de oboseală, după ce am strâns masa şi am spălat vesela, să lăsăm totul în ordine la omul respectiv, ne-am retras spre case, la somn. A doua zi fiind nunta, ne aştepta o zi foarte obositoare şi o noapte la fel